Alexandru Vitalaru

Babesioza face parte din grupa hemosporidiozelor (piroplasmozelor) –produse de protozoare din subclasa Piroplasmia, ordinul Piroplasmida – boli ce afecteaza in principal elementele figurate sanguine sau limfoide, atat la mamifere, cat si la pasari. Raspandirea parazitilor este conditionata de dinamica gazdelor lor definitive – anume capusele Ixodidae.

In cazul babesiozei, parazitul – din genul Babesia sau Nuttallia, familia Babesiidae – se fixeaza in eritrocitele organismului parazitat, in numar variabil (1-4 paraziti), imbracand diferite forme si aspecte, in functie de specie (piriformi, bigeminati, inelari).

Parazitul prezinta mai multe specii, in functie de mamiferul afectat: de exemplu, Babesia caballi, Nuttallia equi – specii parazite pentru cai, Babesia canis, Babesia vogeli, Babesia gibsoni – paraziti ai cainelui, sau la om – Babesia gibsoni, Babesia bovis, Babesia hodaini.

Ciclul biologic al parazitului prezinta doua faze, in functie de gazda parazitata la un moment dat: in capuse, care sunt gazde definitive, se produc fazele sexuate, iar in organismul mamiferelor, considerate gazde intermediare, se produc fazele asexuate.

Focarele de infectie in cazul acestei boli sunt animalele infectate, sau cele nediagnosticate, care prezinta infectii latente, si capusele ixodidae, care sunt considerate de fapt rezervorul acestui parazit. Contaminarea – trecerea parazitului de la capusa la animal – se produce in momentul hranirii capuselor infectate, prin saliva inoculata transcutanat.

Patogeneza babesiozei este deosebit de complexa – boala afectand in mod serios intregul organism.

Parazitul patrunde initial in hematii, se multiplica, secreta diferite toxine metabolice, cauzand astfel liza celulelor rosii, astfel ca in timp se produce anemia. Alte efecte ale acestor distrugeri masive se pot traduce ulterior si prin spleno- sau hepatomegalie. Ca reactie de aparare a organismului se poate integistra o crestere usoara a tensiunii arteriale, insotita de vasodilatatie si tahicardie.

Acest parazit se multiplica in interiorul hematiilor ( globulele rosii ale sangelui ) pe care le distruge, rezultand in felul acesta o anemiere a organismului gazda, compusii rezultati din distrugerea hematiilor afectand totodata si functia renala. Coagulabilitatea sangelui scade , mai ales datorita reducerii drastice a numarului de trombocite.

In cazuri mai severe se pot inregistra edeme perivasculare si leziuni grave in encefal, cu manifestari nervoase, disfunctii hepatice si renale – icter, albuminurie, sau necroze si degenerari in organele afectate, etc.

Un organism trecut prin boala poate dobandi o imunitate activa – care se poate realiza si in urma administrarii unui vaccin – stare ce dureaza de la cateva luni, la cativa ani. Se mai poate dobandi imunitate si prin inoculare de ser de la animalele trecute deja prin boala – imunitate considerata pasiva.

In cazul formelor evolutive grave, se poate ajunge la moartea pacientului, chiar si in cazul in care boala este tratata corect.

Moartea animalului in cazul complicarii bolii survine ca urmare a anemiei si toxicitatii grave.

Dintre modificarile anatomopatologice, in functie de forma bolii, putem mentiona: icter, splenomegalie, hepatomegalie, hipertrofie renala, hemoragii gastro-intestinale, edem cerebral (in faza acuta), cahexie, anemie, reducere drastica a musculaturii (faza cronica).

Simptomatologie – perioada de incubatie este de 7-14 zile, boala prezentand diferente clinice in functie de specia afectata.

La caine, forma acuta debuteaza cu apatie, febra, anorexie, icter, anemie, posibile tulburari respiratorii si nervoase (crize tip epilepsie, pseudoparaplegie), fotofobie cu posibile hemoragii retiniene.

Primele semne ale bolii sunt destul de nespecifice: scaderea poftei de mancare, slabirea; cainele oboseste mult mai usor- nu mai este capabil sa mearga distante lungi, uneori chiar refuzand sa mai mearga( dupa ce parcurge o anumita distanta se aseaza). Cainele este febril ( temperatura depaseste 39 grade Celsius ), este apatic, nu se mai joaca, sta mai mult culcat, urina capata o culoare de la chihlimbarie pana la brun inchisa, care pateaza foarte usor obiectele sau blana, in cazul cainilor cu blana lunga de culoare deschisa. Se poate observa si icterul ( ingalbenirea pielii si a mucoaselor).

Dupa un timp se inregistreaza refuzul total al hranei, uneori aparand si voma. Dupa o evolutie mai lunga organismul isi pierde capacitatea de a “sustine” febra si astfel se poate instala hipotermia (temperatura sub cea normala).

Moartea se poate produce la 5-10 zile de la imbolnavire. In forma cronica, care persista timp de cateva saptamani, se inregistreaza anemie si slabire accentuata.

Diagnosticul se stabileste in functie de datele epidemiologice, datele clinice, leziunile prezente in unele organe (splina, ficat, miocard, rinichi), examen microscopic (frotiuri din sangele periferic), examen serologic sau diagnostic terapeutic (prin medicatie corespunzatoare si obtinerea unor rezultate pozitive).

De asemenea, diagnosticul babesiozei se stabileste pe baza simptomelor clinice mai sus mentionate, corelate cu examenul ecografic ( splenomegalia- marirea in volum a splinei ) si cu examenul parazitologic al sangelui ( depistarea parazitului in interiorul hematiilor prin examenul frotiului de sange ). Analiza de laborator a sangelui releva scaderea, uneori dramatica, a hematocritului (numarul total de celule din sange, exprimat procentual), bilirubinemie crescuta, trombocitopenie. La analiza urinei se depisteaza bilirubinuria.

La animalele tinere prognosticul este favorabil.

Tratamentul babesiozei este complex, si se asociaza in general cu un regim alimentar dietetic, precum si cu conditii deosebite de igiena.

Tratamentul acestei boli este necesar numai in cazul formelor acute.

Din pacate, substantele folosite in tratamentul acestei boli au un potential toxic destul de mare. In tratarea babesiozei au fost folosite substante precum diminazenul, imidocarbul, cu rezultate terapeutice satisfacatoare. In prezent nu exista niciun medicament care sa asigure eradicarea completa a parazitului.

O mare importanta in cadrul tratamentului o au reechilibrarea hidroelectrolitica si transfuzia de sange. In cazul lipsei totale a apetitului se recurge la hranirea parenterala.

Ulterior cainele afectat de aceasta boala, desi vindecat clinic, poate ramane purtator si rezervor al acestei boli, parazitul fiind greu de eradicat chiar si cu medicatie specifica.

In unele cazuri organismul gazda este capabil sa “lupte” de unul singur cu aceasta boala, astfel ca nu se inregistreaza o simptomatologie specifica babesiosei . Aceste cazuri trec neobservate, nefiind diagnosticate corect in lipsa unor suspiciuni clare de babesioza.

Profilaxia bolii se realizeaza prin controlul preventiv si descapusarea animalelor, mentinerea unei igiene corespunzatoare in adapostul animalului, aplicarea tratamentelor acaricide etc.

Fiind o boala care se transmite prin intermediul capuselor, simpla deparazitare externa, cu substante cu remanenta este suficienta pentru a preveni eficient aceasta boala. Produsele recomandate sunt cele de tip Spot On, repetate lunar, sau folosirea unei combinatii intre fiola si zgarda, in cazul unei infestatii masive cu capuse a mediului in care traieste cainele.

In consecinta, simpla protejare impotriva infestarii cu capuse, va protejeaza cainele de o boala potential mortala.

Este foarte important ca protectia impotriva infestarii cu capuse sa se faca timpuriu, chiar si in timpul iernii in cazul cresterii temperaturii externe .

Este foarte importanta administrarea corecta, conform cu indicatiile medicului veterinar si cu instructiunile de folosire, precum si repetarea la timp a deparazitarii externe.

Bibligrafie:

* Conf. Dr. Ioan Liviu Mitrea – “Boli parazitare la animale”, Editura Ceres, Bucuresti, 2002;

** Prof. Univ. Dr. Maria Crivineanu – Farmacologie veterinara – Note de curs.